Urban Heroes | 25.3.2010

Stephanie Roth. Activista care se bate pentru Rosia Montana

Daca o intrebi de viata pe Stephanie Roth, unul dintre cei mai activi membri ai asociatiei „Alburnus Maior” din localitatea miniera Rosia Montana, Muntii Apuseni, iti spune ca ea merita traita minut cu minut, atata timp cat constientizezi ca nu se afla in mainile vreunui guvern. Daca o intrebi de minerit, iti da un citat din Mark Twain:  „Mina este o gaura detinuta de un mincinos”.

de Ionut Dulamita

Nascuta in muntii Elvetiei si crescuta in Germania si Marea Britanie, Stephanie Roth a renuntat la postul de editor la una dintre cele mai mari publicatii cu profil ecologic din lume, The Ecologist, pentru a combate  „nedreptatile de mediu” ca activist. Gandul i-a venit in America de Sud, pe drumul spre capatul lumii, iar din 2002 se imparte intre Anglia si Romania. Aici militeaza impotriva celei mai mari mine de aur de suprafata din Europa pe care compania canadiana Gabriel Resources vrea sa o deschida la Rosia Montana. „Rosia Montana va deveni o mina peste cadavrul meu”, spune Roth dupa aproape opt ani, in engleza, intr-o discutie pe Skype, cu un accent franco-german. „Voi lupta cu tot ce am”.

Stephanie Roth, de 40 de ani, este uscativa si, acum sase ani, avea o alura de motaniard hippie in documentarul Uj Eldorado (Noul Eldorado) al regizorului maghiar Tibor Kocsis. Acolo, activista de mediu vorbea despre posibilele pericole de la Rosia Montana imbracata intr-o pereche de blugi lalai si spalaciti si un pulover albastru, cu parul brunet ciufulit si prins la spate intr-o codita, iesind pe poarta unui localnic din localitatea apuseana. Cum s-a schimbat fizic in ultimii ani conteaza mai putin pentru ea, mai important e ca in tot acest timp a contribuit la consolidarea miscarii de rezistenta a ONG-urilor, acum in numar de 40, impotriva proiectului minier. Asta dupa ce, in 2002, a ajutat societatea civila din Sighisoara sa se opuna proiectului „Dracula Park”.

Activista de mediu spune ca a invatat de timpuriu sa convietuiasca cu oamenii. La 6 ani s-a mutat in Anglia cu parintii ei care, cand ea avea 13 ani, au trimis-o la un internat catolic din sudul Germaniei. O scoala de fete cu dormitoare comune mari si colege de camera „care poate ca nu sunt oamenii pe care ti i-ai alege singur ca prieteni”. Stephanie a invatat insa cum sa comunice cu oamenii, dar si sculptura in lemn, istorie si politica de la niste maicute benedictine deschise la minte.

Tatal i-a murit cand avea 20 de ani, iar Stephanie a condus o vreme micul hotel al familiei din sud-vestul Angliei. Si-a inceput studiile in relatii internationale la University of Lodon si, la 23 de ani, cum afacerea nu mergea prea bine si cum era „infometata de  viata”, a plecat in Nepal pentru patru luni, pentru a-si explora libertatea ca voluntar in Parcul National Chitwan. Acolo a lucrat intr-un jungle camp pentru turisti. Nu era ca la internatul catolic, spune ea, asa ca si-a putut alege singura prietenii – ingrijitorii de elefanti „mahut”, in mod special.

Doua imagini din padurea subtropicala din Chitwan ii staruie si acum in minte. Prima dintre ele este plimbarea matinala cu elefantii pana la marginea raului in care uriasele animale adorau sa se imbaieze. „Cu cele doua maini tii urechile elefantului, iti asezi un picior pe trompa, iar el te ridica si te aseaza pe capul lui”, spune Stephanie. „De-acolo te duci pe spinarea lui si sari in rau”. A doua imagine: in serile fierbinti de dinaintea musonului, Stephanie si colegii ei, in mare parte nepalezi, conectau bateria unui vechi Range Rover la un proiector care difuza pe un perete filme de Bollywood. „Toti stateam in iarba si ne uitam toata noaptea”.

„Mama m-a sunat sa ma intorc la studii”. Stephanie a absolvit facultatea si a obtinut apoi o diploma de master in filozofie la Cambridge Univeristy. „N-am invatat mare lucru acolo”, spune ea. „Dar am vazut cum este promovata lumea, cum ti se vinde o lume asa cum nu este”. Asa ca dupa incheierea studiilor se simtea putin pierduta, desi stia clar ca nu voia sa lucreze intr-un sistem birocratic. Un prieten i-a sugerat atunci drumul de pelerinaj Camino de Santiago.

Camino de Santiago sau doar „Camino” este un traseu batut la pas care traverseaza Spania de la est, de la poalele Muntilor Pirinei, la vest, pana in Santiago de Compostela. Un drum de 900km pe care Stephanie l-a urmat la 26 de ani. „Pe drum m-am decis ca vreau sa fiu activist de mediu, pentru ca am vazut chipul aurului in natura”, spune ea. „Cred ca viata in sine este un pelerinaj, iar orice calatorie de 1.000km incepe cu un simplu pas. Chiar daca mergi la Santiago de Compostela sau la Rosia Montana sau daca iti intemeiezi o familie, totul incepe cu un simplu pas”.

Pasii au ghidat-o apoi la publicatia The Ecologist din Londra, in 1997, unde a fost news and campaign editor. A ajuns sa acopere 6-7 pagini cu articole de mediu din toata lumea – vorbea franceza, germana, engleza si putina spaniola. In sectiunea de campanii scria un mic articol pe marginea unei probleme de mediu semnalata de organizatiile de mediu, apoi completa in baza lui o caseta cu titlul „Actioneaza”. „Le dadeam cititorilor posibilitatea de a scrie e-mailuri sau scrisori pentru a incerca sa actioneze”.

Pe langa asta scria si articole mari, feature-uri. O interesau in special pescuitul excesiv si religiile comparate. „The Ecologist avea din cand in cand numere speciale pe care le editam. Am facut unul despre mancare, o intreaga revista despre miscarea Slow Food, ce inseamna fermieritul organic, cum companii mari ca Smitshfield ii afecteaza pe micii agricultori traditionali”, spune ea. „Am acumulat multe cunostinte pe probleme de mediu, avand acces la foarte multe informatii”.

Dupa cinci ani la The Ecologist, in 2002, Stephanie a luat o pauza de la volumul mare de munca si a plecat spre Santiago de Chile. Destinatia finala: Cape Horne, numit si „capatul lumii”, aflat la sud de Chile. In timp ce se plimba si se catara pe stanci, in Chile, Argentina, Peru si Bolivia, intalnea la tot pasul „probleme de mediu”. In apropiere de Cape Horn, a vazut cate un bat galben infipt in pamant la fiecare 10-15 metri. Ghidul i-a spus ca faceau parte din planul unui drum motorizat pana la capatul lumii. „Ca oamenii sa poata calatori pana la capatul lumii, sa manance o inghetata si sa se intoarca acasa. Asta m-a enervat, pentru ca este zona in care animalele vin pentru odihna inainte sa se intoarca in zonele inghetate. Era un drum inutil”.

Foto: Rosia Montana/Reuters

Stephanie a strans contactele unor opozanti ai drumului, printre care un preot si un profesor de antropologie. S-a dus sa-i vada si a aflat ca scrisesera o gramada de scrisori primarului si consilierilor locali, dar in zadar. Primarul isi dorea drumul, spuneau ei. „Asa ca i-am pus in contact cu o parte din ONG-urile de mediu din Santiago de Chile pe care le stiam si care se ocupau de problema extinderii drumurilor”.

Stephanie spune ca a facut asta si in alte locuri. Dupa Cape Horn, a facut trekking in regiunea Huaraz din Peru. Acolo sustine ca a dat peste o mina murdara dezvoltata de Alan Hill, fostul director de la Rosia Montana Gold Corporation, si ca medicul local i s-a plans ca exploatatia miniera deversa deseurile in raul folosit de oameni ca sursa de apa potabila. „Medicul avea nevoie de ajutor, asa ca l-am pus in contact cu oameni care se ocupau de probleme de minierit”.

„Mi-am spus ca e foarte trist daca se distrug lucrurile si au loc nedreptati doar pentru ca oamenii nu au mijloacele necesare de a comunica, nu vorbesc engleza, nu au Internet sau nu stiu cum sa faca o campanie”. Cand a terminat calatoria, Stephanie s-a decis sa-i ajute pe oamenii simpli de oriunde sa lupte mai eficient impotriva „constructiilor distructive si a nedreptatilor de mediu”.

Si-a dat demisia de la The Ecologist in 2002 si a stat intr-o perioada de preaviz de trei luni. Perioada in care a documentat un articol despre „Drakula Park”, proiectul pentru Sighisoara. A vorbit cu autoritatile si cu membrii opozitiei, pe care i-a intrebat daca a stupid person poate sa vina sa faca munca de voluntariat. Activistii din Sighisoara i-au spus sa vina. Cu banii economisiti de la publicatia britanica, Stephanie s-a mutat in Romania, in aprilie 2002.

„Sa salvezi un platou unde ai stejari plantati inainte ca Cristofor Columb sa descopere America a fost un motiv bun pentru opozitie”, sustine ea. „Sighisoara nu are infrastructura necesara pentru a aduce numarul de turisti de care e nevoie pentru a face [parcul] fezabil. Plus ca parcurile de distractie sunt foarte automatizate, asa ca nu sunt angajati multi oameni. Nu am vazut avantaje”.

Impreuna cu activistii locali, Stephanie Roth a facut un website, o serie de campanii, s-a intalnit cu membri ai Parlamentului European sau a tiparit vederi de protest pe care turistii erau indemnati sa i le trimita ministrului transporturilor de atunci, Dan Matei Agaton.

Inainte de asta, a scris pentru The Ecologist si un feature despre proiectul de minerit de la Rosia Montana. „Chiar dupa ce am ajuns in Sigihisoara, jurnalistul Ion Longin Popescu, de la Formula As, mi-a spus despre Rosia Montana. I-am zis ca stiu cate ceva despre mineritul cu aur si despre mediu, iar el m-a indemnat sa vizitez locul, pentru ca acolo va fi cea mai mare mina [de aur] din Europa”. La Rosia Montana, Stephanie l-a cunoscut pe Eugen David, presedintele ONG-ului Alburnus Maior, pe care il considera unul din idolii ei.

Dupa ce s-a asigurat ca parcul de distractii inchinat lui Dracula nu va fi construit, Stephanie s-a mutat la Rosia Montana la invitatia lui Eugen David. Aici s-a alaturat miscarii de rezistenta coagulate impotriva proiectului minier. Vara si iarna si le petrecea in Muntii Apuseni, restul timpului in Anglia, impreuna cu familia. Apoi, in cei aproape sase ani care au urmat, a trait full time in localitatea miniera.

Pe scurt, activista vede in acest proiect: alungarea localnicilor de pe pamanturile lor, distrugerea unei parti a bisericilor sau taierea padurilor; riscul contaminarii unei zone foarte populate cu cianura, folosita pentru tratarea aurului; riscul ca reprezentantii companiei sa falimenteze si sa plece. „[Compania] fiind inregistrata in Barbados, are imunitate diplomatica si nimeni nu o poate da in judecata”, spune Stephanie. „Daca statul roman ar lua in calcul toate precautiile pentru mina, atunci ea nu ar avea nici un sens din punct de vedere economic”.

Foto: Reuters

In primii ani, activista de mediu spune ca ONG-urile implicate in proiectul Rosia Montana au organizat o serie de proteste, despre care se poate citi pe site-ul miscarii, si s-au deplasat de multe ori la Bucuresti pentru a incerca sa schimbe opinia politicienilor. „Nu ne-au ascultat”, spune Roth. „Acum protestam diferit, in sensul ca doar dam in judecata, atunci cand Gabriel Resources primeste diverse permise pentru proiectul de minerit de la institutiile publice”.

Cand fostul ministru al mediului, Atilla Korodi, „a suspendat procedura pentru evaluarea impactului asupra mediului” din cadrul proiectului minier, in 2007, campania activistilor a inceput sa fie mai tacuta si a inceput sa se axeze pe gasirea unor alternative economice pentru Rosia Montana, cum ar fi angrenarea localnicilor in turism. Stephanie Roth a inceput sa mearga mai des in Anglia, dupa ce a ajutat la consolidarea unei „miscari de mari proportii”, cu 40 de ONG-uri implicate. Acum isi imparte din nou viata intre familia din statul insular si Rosia Montana.

„In 2002, cand m-am dus pentru prima data la Rosia Montana si m-am alaturat campaniei ‘Salvati Rosia Montana’, cei de la Gabriel Resources spuneau ca vor produce primul lingou de aur in 2004. Apoi a fost 2006, apoi a fost 2009, acum este 2011. Daca e sa ne gandim in termeni de succes, din 2004, cand compania a vrut sa scoada primul lingou de aur, nu au reusit sa faca asta”. In plus, Stephanie spune ca actiunea ONG-urilor a ajutat la inaltarea a doua pensiuni turistice in Rosia Montana si ca Ministerul Culturii si Patrimoniului National a initiat procedura pentru includerea sitului in lista patrimoniul mondial UNESCO. „Rosia Montana va deveni o mina peste cadavrul meu”, spune actista de mediu elvetiana. „Voi lupta cu tot ce am”.

In 2005, Stephanie a castigat unul dintre premiile Goldman Environmental Prize for Europe pentru activitatea desfasurata la Rosia Montana. Acum se imparte intre „Alburnus Maior”, unde spune ca lucreaza aproape 24 de ore pe proiectul Rosia Montana, ghidata de un citat al lui Mark Twain: „O mina este o gaura detinuta de un mincinos”, si o serie de alte ONG-uri romanesti pentru care face consultanta. Castiga 500 de dolari pe luna si spune ca nu ii pare rau de salariul de 24.000 de lire sterline pe an pe care il castiga acum mai bine de sapte ani la The Ecologist.

„Viata e frumoasa si merita sa traiesti orice clipa. Drumul spre capatul lumii se schimba, e de-a lungul coastei, cateodata esti nevoit sa te cateri pe stanci, alteori ai plaje cu nisip, alteori mergi prin padure. Poti vedea delfini si foci in apa”, spune Stephanie. „E mai bine sa te concentrezi pe lucruri ce contribuie la fericirea ta si la frumusetea vietii.  Nu pot sa iau cu mine in mormant bani sau case. Vreau sa duc cu mine amintirile unor oameni si ale locurilor frumoase pe care le-am vazut. Pentru astea merita sa traiesti”.