Cu tendinta | 12.6.2010

Imigrant in Italia. “O femeie insarcinata este mai urata si mai temuta decat o inundatie”

La inceput, ma gandeam ca exagerez. Ca si o italianca in conditiile mele ar intampina aceleasi greutati. De fapt, gandurile astea imi vin din cauza ca iubesc prea mult Italia, noua mea patrie, ca sa accept usor ideea ca este guvernata in mod voit de legi xenofobe. Dar este o parte de adevar: sunt o femeie de 39 de ani, blonda si inalta, la facultate am studiat filosofia. Lucrurile astea isi au importanta lor, un patron italian care a terminat cu greu un liceu tehnic nu va privi niciodata cu draga inima o fata eleganta care vorbeste italiana mai corect decat el daca nu are o pregatire profesionala care o face indispensabila firmei si varsta uceniciei, adica mai putin de 29 de ani, ca sa poata incasa ajutorul de la stat.  In plus, toti, barbati sau femei, sunt convinsi ca o femeie care inca nu a implinit 45 de ani fie are copii mici ascunsi pe undeva, pe acasa, fie are de gand sa faca repede unul, pentru ca apoi sa ceara drepturile banesti si permisele pe care le prevede legea. O femeie insarcinata este mai urata si mai temuta decat o inundatie.

de Antonia Dejeu (Bologna, Italia)

Am trecut si printr-o perioada in care le-am dat, partial, dreptate. Cine stie daca experienta mea din Romania era destul de profesionalizanta, poate greselile mele de ortografie puteau provoca pagube. Pana intr-o zi, cu cinci ani in urma, in care m-am trezit din cosmar si am privit faptele in fata. Am inceput sa studiez in mod serios Constitutia, legile privind imigratia, materialele publicate de sindicate, Caritas si altii care se ocupa de prezenta strainilor in tara. Cam in aceeasi perioada am observat ca Flavio, logodnicul meu, nu ma mai intrerupea ca sa ma corecteze in timp ce vorbeam. L-am intrebat daca s-a plictisit sa ma ajute. Mi-a raspuns ca nu mai am nevoie de ajutor: vorbesc ca Aldo Busi, scriitorul faimos pentru atentia cu care isi alege cuvintele. Atunci am inteles ca sunt doar doua obstacole intre mine si locul de munca cautat: sunt femeie, si, mai ales, romanca.  Italienii ne vor doar ca forta de munca pentru meseriile umile si prost platite pe care ei nu doresc sa le mai faca.

Facultatea este un alt punct dureros. Diploma mea nu este recunoscuta in Italia, pentru ca am obtinut-o inainte de 2004. Parcursul obligatoriu pentru fructificarea studiilor ar fi obtinerea unei declaratii de valoare in loco de la Consulatul Italian din Bucuresti, pe baza caruia mi-ar fi recunoscute unele credite formative si m-as putea inscrie in anul doi la facultate. Eu am facut deja 5 si imi ajunge. In plus, nu reusesc nici macar sa obtin programa analitica universitara, profesorii nu au lasat niciun document scris, asa ca secretara facultatii nu imi poate elibera documentul. As putea face o alta facultate, pentru ca am documentele de bacalaureat in regula, dar nu imi permit sa platesc taxele pentru trei ani, sau cinci. Pentru ca diplomele de trei ani si-au cam pierdut valoarea, absolventii nu sunt la mare cautare.

M-am nascut in 1971, anul in care Ceausescu a fost in vizita in China, iar la intoarcere a cerut sa fie adulat ca Mao. In 1977, familia mea s-a stabilit in Oradea, la doar 10 kilometri de granita cu Ungaria. Am aflat curand ca exista lume norocoasa care are pasaport si viza si poate merge in Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia sa cumpere toate acele minunatii care nu se gaseau in magazine sau la piata. In 1989, am aflat de la televiziunea maghiara ca “se intampla ceva”. Ani de zile am asteptat, cuminte, ca lucrurile sa se indrepte si sa functioneze bine, ca “acolo“, in tarile foste CAER, unde nu exista atata mizerie ca la noi. Restul lumii ma interesa doar ca eventuala destinatie de vacanta.

Fac parte dintre idealistii care nu voiau sa isi abandoneze tara. La facultate ii priveam cu suspiciune pe cei care nu se mai intorceau dupa ce obtineau o bursa de studii in strainatate. Nu ma interesa prea mult o experienta in lumea capitalismului consumerist. Nu ca as fi nutrit simpatii comuniste, dimpotriva. Aveam doar o incredere nemarginita in proaspata democratie, in sistemul alegerilor libere. Privind in urma azi, ma apuca rasul. Am fost o privilegiata: pe de o parte aveam un val gros-gros pe ochi, pe de alta, am avut norocul de a gasi usor de munca – preparator la universitate, asistenta coordinatoarei unui centru de documentare PHARE, copywriter, assistent manager … Nu, nu eram oarba de tot. Vedeam toate nedreptatile si porcariile din jur, dar credeam ca asa este peste tot si nu are rost sa ma revolt, ci, eventual, sa-mi schimb locul de munca daca era prea de tot.

In 1998, sora mea cea mica s-a mutat in Italia iar eu am calatorit pentru prima data dincoace de Cortina de Fier. Apoi s-a mutat la Bologna si mama. Aveam niste probleme personale de rezolvat, asa ca a mai trecut ceva timp inainte sa trec la fapte: in iunie 2002, dupa liberalizarea partiala a intrarii cetatenilor romani in spatiul Schengen, mi-am facut valiza si am venit aici sa caut de munca, sa pun ceva bani deoparte ca sa-mi pot deschide la intoarcere propria firma de design si publicitate. Dar facusem gresit socoteala de acasa.

In 2002, s-a revarsat peste granita prima mare unda de emigranti romani. Polonezii ne-o luasera inainte, erau peste tot: calificati, ordonati si foarte bine educati, nu cereau salarii mari. Pe atunci, majoritatea personalului de ingrijire a batranilor, a bolnavilor si a copiilor veneau din Polonia. Oamenii de serviciu, in schimb, din Filipine. Muncitorii in constructii si in agricultura, din nordul Africii sau America de Sud. Nu mai erau multe locuri pentru noii veniti, care au inceput, astfel, sa ceara si sa accepte sa fie platiti cu doar jumatate din tariful minim sindical, la negru. Am incercat, si incerc, sa ma opun acestei tendinte.

Demonstratie a imigrantilor din Bologna

Cand imi povestesc aventura, putini imi inteleg indignarea. Credeti-ma, imi place sa fac curatenie. O faceam pe gratis pentru primul meu sot, care nu-mi spunea nici macar multumesc. Aici primesc bani. Nu cred ca facand o munca utila si umila ma injosesc intr-un fel. Fac unul dintre lucrurile care imi plac: lustruiesc cu ceara mobilele de anticariat, gatesc feluri noi, delicioase, experimentez noi spray-uri contra depunerilor de  calcar sau a grasimii de pe aragaz, fug in sus si in jos cu pamatufuri colorate ca sa adun panzele de paianjen sau sterg podele cu tesaturi tehnologice imbibate in solutii parfumate, si totul merge repede si usor, nu ca in copilaria mea. Imi imaginez ca este casa mea si merge struna. Sigur, apoi ma intorc la mine acasa, obosita, murdara si cu durere de spate, dar mult mai fericita decat atunci cand stateam inchisa in birou pentru 10 ore, certandu-ma cu seful sau respingandu-i avansurile.

Indignarea mea nu vine din specificul meseriei pe care o fac, ci din modul in care unii imi ofera 2 euro pe ora, in loc de 6 sau 8, cu aerul ca imi fac o mare favoare. Vine din neobrazarea cu care multi nu vor sa-mi faca un contract in regula. Din modul in care ma trateaza unii barbati, soti ai stapanei casei, care intra si ies fara sa salute si deseori fara sa traga apa la closet. Ca si cum o slujnica nu ar fi un om, ci doar ceva mai mult decat un caine dresat. De aceea e greu sa fii slujnica la ore. Unele prietene de-ale mele au luat si bataie pentru ca insistau sa fie platite. Ce sa povestesc apoi despre perioada in care am lucrat ca “fixa”! Familia se astepta ca eu sa rezolv tot, sa iau decizii si sa-mi asum responsabilitati in locul lor, renuntand la viata mea privata. Au incercat chiar sa-mi interzica sa ma duc la institutul seral, ca sa nu-l las singur in casa pe batran, desi acelea erau unicele ore libere pe care le ceream, mai putine decat prevede contractul.

Cat timp am studiat la institutul teologic eram plina de incredere intr-o rasturnare de situtie. Lucram putin, pentru ca nu se gasea prea mult de munca la ore, aveam foarte putini bani, dar intre timp ma logodisem cu Flavio si luasem decizia de a ramane aici pe viata. La data aceea eram convinsa ca nu ma angajeaza nicio firma numai din cauza ca aveam permisul de sedere de student, care nu permitea un orar saptamanal mai lung de 20 de ore pe saptamana si poate dadea si ideea unei precaritati. Pe de alta parte, eram fericita ca am acel permis, chiar daca nu era cel mai bun. Ca strain in Italia, acordam foarte mare atentie permisului de sedere. Imi cerea destul efort. O data pe an trebuia sa obtin o gramada de documente, apoi sa fac fotocopii ale pasaportului, ale adeverintei de inscriere la scoala, ale carnetului de note, ale contractului de chirie al casei, imi faceam o asigurare de sanatate anuala, poze noi si cumparam timbrul pentru inscrierea documentului la Politie.

Pe atunci, documentele se duceau personal la Chestura, nu se depuneau, ca astazi, la Posta. Sunam din timp, ceream programare – uneori treceau si 8 luni pana la prima data disponibila  – iar in ziua stabilita stateam la coada sub soare sau ploaie, inghesuita si obosita, tremurand de frica sa nu imi fie respins unul dintre documente. Angajatii nu erau tocmai draguti si saritori. Prima data, si atunci cand mi-am reluat numele de fata, mi-au luat si amprentele. Politistii din acea sectie erau draguti si vroiau sa flirteze, dar eu ma simteam ca si cum as fi avut scris pe piept ”viitoare probabila delicventa“. Toata agitatia asta si anxietatea asteptarii eliberarii permisului – alte luni in purgatoriu – imi distrageau partial atentia de la adevaratul meu scop: un contract de munca ca functionara, secretara, receptionista, telefonista, data-entry.

Acum s-a schimbat totul: am atestatul de sedere permanenta, inscriere pe viata la Serviciul Sanitar National, drept de vot pentru alegerea primarului si a consiliului de cartier si niciun gand cu obtinerea documentelor. Lipsa acelor preocupari imi da o liniste deosebita, pe care o folosesc ca sa analizez situatia noastra, a romanilor, in jumatatea de nord a Italiei. Nu de alta, dar lucrez tot part-time, deci am mult timp liber. Am mai facut un curs seral, de receptioner in hotel, dar tot nu am obtinut contractul dorit. Culmea ironiei, principala mea activitate de acum o datorez calitatii de imigranta: se cauta mediatori interculturali  proveniti din tarile care au dat nastere celor mai mari comunitati de imigranti. E o meserie noua, la jumatatea drumului dintre asistenta sociala si interpretariat.

Am chiar si un contract – de colaborare ocazionala. Asta inseamna ca trebuie sa astept sa fiu sunata atunci cand este nevoie de prezenta mea pentru o ora sau doua, sperand ca asta sa se intample cat de des. Din pacate, insa, se intampla extrem de rar. De aceea, italienii nu ne fac prea des concurenta: cine vrea un loc de munca instabil care nu-ti da drept la ajutor de somaj si pensie? Sunt norocoasa, o colega a ramas insarcinata si anul acesta o voi inlocui eu la Maternitate si la Centrul pentru Sanatatea Femeilor Straine -  asta inseamna 8 ore de lucru pe saptamana. Continuu sa lucrez si ca baby-sitter si femeie de serviciu, tot la negru. Dupa-masa fac un alt curs, de calificare in mediere interculturala. Asa, cu o diploma noua in mana, ma simt mai sigura pe mine. Am aderat la mentalitatea italiana: profit de fiecare ocazie, oricat de modesta, care mi se ofera – nu se stie niciodata ce rezultate va da. Pentru ca acest curs nu imi garanteaza, nici el, o imbunatatire a situatiei, dar poate cunosc pe cineva sau aflu informatii noi in timp ce fac practica.

In tot acest timp, nimeni nu m-a insultat, nu mi-a spus in fata ca nu ma angajeaza  sau nu ma serveste pentru ca sunt romanca. Cu totul altceva e sa cauti o casa, sau o camera, in chirie. Imediat ce aude un accent strain, proprietarul casei sau chiriasul care sub-inchiriaza au nevoie de muuuult timp de gandire sau pretul se dubleaza, cu pretexte ridicole. Mi s-au intamplat des episoade hazlii, in autobuz sau prin magazine, cu persoane care se apropiau vorbind de rau strainii, cautandu-mi aprobarea, sau conationali care imi spuneau, crezand ca imi fac un compliment, ca par chiar italianca.

Nu cred ca par italianca! De altfel, nu par nici romanca sau altceva. A fi sau a nu fi italian este insa obsesia intregii tari, este o apartenenta care, in imaginarul colectiv, hranit si de Decretul pentru Siguranta, hotareste cine este legal si cine nu, cine are toate drepturile si cine doar acela la munca, cine merita respect si cine doar toleranta. Noi, oamenii de rand, petrecem mult timp masurandu-ne muschii intre noi, si asa nu ne mai gandim la adevaratii dusmani, legile nedrepte sau neaplicate si criza economica cu consecintele ei interminabile.

Sigur, imi dau seama, vorbind cu prietenii mei mai norocosi pentru ca s-au nascut intr-un oras bogat din nordul Italiei, ca diferentele dintre ei si mine sunt doar culoarea pasaportului si contractul de munca. Dupa ani de eforturi si sacrificii, ei l-au obtinut pe cel pe timp nedeterminat. Desi nu toti au facultate sau vorbesc limbi straine. In rest, folosim mijloacele de transport in comun, nu masina personala, mancam alimente biologice eco-solidale, preferam medicul naturist, mergem la aceleasi spectacole de opera, practicam aceleasi sporturi si votam aceeasi miscare reformista. Ma simt mai aproape de ei, ca mentalitate, decat de prietenii mei din copilarie.

Am mai multi prieteni italieni decat romani. Apoi sunt si cei brazilieni, chinezi, turci. Explicatia e matematica, in jurul meu traiesc mai multi italieni decat romani, si ma deranjeaza uimirea celor care se asteapta sa traiesc incercuita doar de conationali sau ca Flavio sa fie si el roman. Ma doare ingustimea mintii lor. Cat de fricoasa e majoritatea lumii! Toti incercam sa traim aproape de cei cu care avem ceva in comun, dar multora le lipseste curajul de a cauta acest ceva mai departe de cultura de origine sau de religie. Se uita apoi un trist adevar: in comunitatea romaneasca domnesc bisericutele, razboaiele intre factiuni si dorinta de a aparea mai bogat si mai plin de succes decat vecinul.

Sunt fericita ca traiesc in Italia. As fi ipocrita sa nu recunosc ca bunastarea economica a tarii are importanta ei, dar eu sunt fericita datorita oamenilor cu care intru in contact, care alcatuiesc un fel de rezistenta subterana la vulgaritatea si agresivitatea modelului propus de televiziune si de mode. Stimez mult noua mea patrie, de accea ma dor dublu nedreptatile si ilegalitatile. Ma intreb ce as fi facut daca as fi stiut ce ma asteapta, in acea zi din iunie 2002 in care mi-am facut valiza. Toate barierele, obstacolele, umilintele, frustrarile. Senzatia de a nu apartine, uneori, nici lumii vechi, nici celei noi. Nesigurantele permanente: gesturile si ideile care acasa pareau de fier, in noua lumina, sunt chestionabile. Durerea unui dor dupa o casa in care insa nu vreau sa ma mai intorc. Imi place sa cred ca mi-as fi spus: OK, sa mergem si sa schimbam lumea.

Foto main: Protest al imigrantilor din Bologna