Nu am sentimente pentru pereti, geamuri, tavane si podele

de Diana Condrea

Mereu am avut multe dorinte. Unele s-au indeplinit, pentru majoritatea inca lupt, altele raman momentan de neatins, iar cele mai importante s-au transformat in prioritati. Dar niciuna dintre ele nu presupune o relatie pe viata si de maxima fidelitate cu banca, doar ca, la aproape 70 de ani, sa zic “am si eu casa mea”, in realitate, un apartament ceva mai rasarit, luat in rate la 30 de ani, cand m-am maritat ca doar asta face lumea serioasa: nunta, rate si copii.

Din fericire pentru mine, nu sunt o persoana “serioasa” si nu vanez acte de niciun fel. Stau cu chirie de sapte ani, la inceput pentru ca nu am tinut sa aflu cum sta treaba cu caminul si baia comuna de pe hol, ulterior pentru ca am gasit un apartament de inchiriat bun, intr-o zona si mai buna, pe care nu as putea sa mi- l permit in veci daca m-as hotari sa intru in rand cu lumea si sa devin proprietara.

Dar  nu-mi fac planuri pe termen lung si nu dezvolt sentimente costisitoare de posesie fata de pereti, geamuri, tavane sau podele. Si nu tin sa fie ale mele cu orice pret, rata sau dobanda. Prefer de departe oamenii si lucrurile care ma asteapta acasa indiferent de numele care apare pe actul de proprietate, Oameni si lucruri care m-ar insoti cand as putea in sfarsit sa schimb orasul, decorul, tara, continentul sau, sper eu, emisfera. Si asta ma face fericita.

Ori gandul ca pentru tot restul vietii mele o sa muncesc din greu doar pentru a vedea blocurile de peste drum dimineata si ca pentru asta sacrific cam restul lucrurilor pe care mi le doresc m-ar face foarte nefericita. Iar argumentele de genul “stii ca nu arunci banii pe geam si ca macar e al tau” nu ma conving. In primul rand pentru ca cei mai multi uita ca rata e considerabil mai mare decat chiria. In al doilea rand pentru ca e al tau abia la ultima rata, cand devii liber, dar prea batran si plictisit sa iti indeplinesti dorintele pe care le aveai cand erai tanar.

Nu stiu care sunt dorintele altora, dar stiu despre mine ca vreau sa vad aurora boreala si desertul Gobi, sa fac scufundari si sa vad coralii din Marea bariera de corali. Si asta ma motiveaza considerabil mai mult decat drumul lunar la banca. Desigur, nu plec maine in Australia, dar cred eu ca am mai multe sanse sa ajung acolo decat sa-mi cumpar casa. Cum nu le pot avea pe amandoua pentru ca nu am parinti cu bani sau vreun job platit in mii de euro, aleg fara doar si poate Australia, calatoriile, biletele de avion, facutul si desfacutul de bagaje. Si daca pe langa oamenii si lucrurile care ma asteapta in casa a carei proprietara nu sunt, gasesc poze, amintiri si fac planuri pentru calatorii noi, ma pot declara o chiriasa complet fericita.

Sigur, intr-o lume ideala m-as atasa si de pereti, geamuri, tavane sau podele. Dar intr-o lume ideala as castiga la loto sau as avea banii care mi-ar cumpara o casa inconjurata de copaci si liniste, si nu un apartament mai rasarit, nici la parter nici la ultimul etaj, aproape de metrou si de Carrefour.

Cum am vrut sa ajung melc

de Roxana Damian

Varsta, pardon experienta, iti induce viziunea unei casute dragalase si armonioase, eventual frumos mirositoare si plina de lucrurile simpatice si colorate pe care ti le-ai dorit in timpul facultatii. Daca mai pui si niste vecini carora poti sa le fluturi statutul de proprietar atunci cand au ceva de comentat, atunci esti de-a dreptul razbunat ca si chirias.

De la lansarea programului „Prima Casa” am fost surprinsa de initiativa guvernului  fata de nevoile de propasire locativa ale tinerilor. Altfel zis, nu ma puteam hotari daca au luat-o razna decidentii sau  suntem in Kafka. Sau ambele variante erau valabile.

In fine, am facut vizite la cateva banci si un calcul rapid: lasat de fumat plus iesit mai rar la bere plus ordonarea vietii pe niste principii sanatoase si economicoase plus codebitor – tatal meu – egal garsoniera.  Lucruri nu foarte rele  in principiu, mai ales primul.

Buuun. Am demarat procedurile si deja faceam glume despre cadastru, juridic, FNGCIMM si citeam pe forumuri textele disperate ale oamenilor care pierdeau bani din cauza nerespectarii unor termene. Termene ale bancilor, ale dezvoltatorilor si ale oricui are ceva de vandut si iti pune sub nas un contract pe care sa-l digeri cu dictionarul in fata.

Cum si eu ma cam aflam in aceeasi situatie, ma asteptam ca dupa alegerile prezidentiale din 2009, robinetul numit „Prima Casa” sa se inchida si nazuintele mele de a deveni melc cu acte in regula si datorii la banci sa mi se naruie.  In fine, multe drumuri, incurcaturi si acte de facut si sentimentul ca singurii tai prieteni in tot acest periplu sunt fetele de la banca cu ale lor unghiute perfecte (pe bune).

Cred ca e mare lucru daca cineva care a trecut prin programul „Prima Casa” nu a folosit cuvantul „juridic”. L-am folosit si eu pana s-au rezolvat incurcaturile „la pachet” si am trecut cu bine peste tot valul birocratic si de plati.

Odata mutata in casa cea noua am ajuns la concluzia ca e greu sa-mi dezvolt un simt al proprietatii fata de un spatiu total depersonalizat (era din categoria bloc nou, P+11, termopan, faianta, gresie, usa din material nu-stiu-de-care-si-mai-ales-de-ce), dar sentimentul de proprietate a scos capul si apoi corpul grasan abia cand au existat zvonuri ca structura de rezistenta a cladirii e fisurata, cand s-a blocat usa din material nu-stiu-de-care si a trebuit s-o spargem noaptea si cand a cazut masca de la cada.

Intre timp, vin si facturile pe numele meu si preturile apartamentelor sunt cu niste procente semnificativ mai jos fata de anul trecut. In alt registru, spatiul de locuit al unui bloc nou e la fel de depersonalizat si chiar o pisica ar parea ca o nuca in perete (apropos de lucruri in pereti, am gasit o sticla cu tuica dupa ce a cazut masca de  la cada). Iar bunica mea tot nu intelege cum vine treaba asta: sa ai o casa cu o singura camera?!

Daca as activa „intelepciunea”  - nu neaparat ca suma a esecurilor – dobandita dupa cumpararea  garsonierei, mai mult ca sigur ca as zice „pas” daca as mai fi in situatia de a semna un contract de credit imobiliar. Si asta din mai multe motive. Ok, e simpatic sa stiu ca nu ma voi plictisi pana in 2028 si voi  munci cu responsabilitatea lunara de a achita ratele. Pe de alta parte, am impresia ca am privit o reclama si am urmat instinctul de a cumpara exact ce mi se „sugereaza”. Am cumparat si de la doamnele cu unghiute perfecte si de la dezvoltatorul imobiliar cate ceva intr-un an de criza. Morala: la urmatorul credit imobiliar imi cumpar casa cu teren si gaini.

Foto main: Flickr/katielips, The.Rohit

 Loading ...