Actualitate, Cu tendinta | 26.11.2010

„Vanzatorul de kilometri”. Scrisori din Mongolia, de pe motocicleta

Mihai Barbu este „vanzatorul de kilometri”. In 2009, a plecat singur timp de patru luni spre Mongolia, calare pe motocicleta lui, Doyle. Desi isi planificase calatoria cu doi ani inainte, fotoreporterul si-a dat seama inainte sa plece ca nu i-ar strica niste bani in plus: 2.000 de euro, suma care i-ar fi asigurat benzina pentru cei 26.000 de kilometri. Asa se face ca Mihai si-a impartit drumul in parcele de cate 500 de kilometri si, in schimbul a 50 de euro pentru fiecare parcela vanduta, le-a oferit cumparatorilor: povestea si fotografiile realizate pe bucata respectiva de drum, numele fiecaruia scris pe un abtibild si lipit pe parbrizul lui Doyle. Bonus: o pietricica de pe fiecare parcela. In mai putin de doua saptamani, toti kilometrii au fost vanduti si, odata demarata calatoria, scrisorile personalizate pentru cei 43 de cumparatori au inceput sa curga pe Mongolia.ro. Apoi s-au adunat intr-un volum publicat de Editura Art, insotite de fotografii, si intr-un mini-serial pe care il puteti urmari pe TOTB.

de Think Outside the Box

Un om, o motocicleta, 26.000 km, 4 luni, 13 tari. Peste 800 de imagini incredibile si 200 de pagini de poveste in 43 de scrisori. Peste 40.000 de vizitatori unici pe mongolia.ro, plus distinctia de “Blogul foto al anului” la Roblogfest 2009. Asa am putea rezuma, in putine cuvinte, povestea calatoriei lui Mihai Barbu (30 de ani) pana in Mongolia si inapoi. De meserie, Mihai este fotoreporter. A colaborat cu cotidiene nationale precum Romania Libera sau Evenimentul Zilei, dar si cu agentii internationale de stiri, precum Reuters sau AFP. In septembrie 2010 a fost erou Discovery, iar in noiembrie, Editura Art i-a publicat volumul „Vand kilometri”, care va fi lansat oficial joi, 2 decembrie, ora 18.00, la Clubul Taranului din Bucuresti, despre care ni se spune ca „deschide pofta cititorilor romani pentru literatura de calatorie” si din care va prezentam cateva mostre, intr-un miniserial. Cititi mai jos una dintre cele 43 de scrisori si urmariti fotografiile care o insotesc.

Draga Bogdan,

Am iesit din Almaty cu fruntea sus, facand slalom printre masini ca sa ma bata si pe mine vantul putin, sa scap de caldura asta.

Am iesit la drum intins, sunt doua benzi pe sens si rulam cu noua noastra descoperire — 95 km/h. Pana la Bishkek am doua sute cincizeci de kilometri. Habar n-am daca sa ma grabesc au ba, pentru ca distanta nu e asa mare, dar am o vama de care trebuie sa trec. Pana acolo fac o singura oprire, de cafea, intr-o parcare din care plec odata cu un autobuz caruia ii arde de harjoana. Imi pun si eu mintea cu el si-l las in urma dupa un 120 sustinut vreo doua minute.

Ajung in vama, la capatul unui orasel. E o bariera aici si un fel de concurs care peste care se baga. Se ridica o data la cinci minute si coloana avanseaza cate doi metri intr-un haos total. De peste drum, dupa ce ma fixeaza o vreme, vine spre mine un baiat la vreo saispe ani cu o privire ciudata, de om a carui minte nu prea e acasa. E oarecum incruntat si are un ranjet vulpesc pe toata fata. Da ocol motocicletei si trage de tot ce se poate trage. Faptul ca soferii din jurul meu incearca sa ma apere, tipand la el, nu pare sa aiba niciun efect. La fel, nici faptul ca ma enervez si ii indepartez destul de violent mana de fiecare data cand mai trage de cate ceva. Ma tot uit la bariera aia din fata si tot incerc sa tai randul, cum face toata lumea, dar n-am nicio sansa in fata masinilor si a camioanelor. Salvarea vine de la un domn care vine langa mine, imi spune sa ocolesc coada si-mi ridica bariera.

Un soldat ma intreaba bucuros de unde sunt si, dupa ce-i raspund, ma trimite la un ghiseu. Treaba aici e pe banda rulanta. Masinile opresc, baga pasaportul pe geamul unei gherete, il iau inapoi in cateva secunde si trec mai departe. Ce tare, cred ca o sa trec neobservat pe aici. Bag si eu vesel mana cu pasaportul prin gemulet. Trece un minut, ceea ce e suspect de mult. Imi inghesui si capul pe gaurica. Vamesul cu cap rotund, ochi oblici si monitor in fata imi flutura hartia cu inregistrarea si zice foarte autoritar ‘problem!’. ‘Ai nu ma-nnebuni. Şi cam ce problem vrea muschiul tau sa am eu azi, bai militiene? Imi arata data la care am intrat si-mi spune ca azi e 16, deci au trecut zece zile, deci problem. Pe fruntea lui, desi e acoperita pe jumatate de chipiu, pot sa deslusesc cinci litere scrise stangaci, dar cu un font mare cat Kazakhstanul: s-p-a-g-a. Ştii la ce ma gandesc acum, nu? La ziua pierduta in Karaghanda, cu bani pe taxiuri, telefoane, plimbari la hotel si inapoi la politie, si la tot carul meu mare de nervi rasturnat de buturuga mica pe nume inregistrare pe care am facut-o tocmai ca sa scap de boul asta care face pe desteptul acum. Ii zambesc sincer si ii spun ca nu am niciun fel de problema, si zau ca stiu ce zic. In timpul asta pe langa umarul meu zboara in continuare pasapoarte inainte si inapoi. Omul meu e hotarat. Ei bine, eu sunt si mai hotarat decat el. Nu o sa vada nici macar cel mai mic banut de la mine, n-are noroc azi, planetele nu i s-au aliniat, nu si-a gasit prostul. Ii explic clar cum ca pe stampila de intrare scrie sase, pe aia de inregistrare noua, deci daca are doua clase si n-a ramas corigent la scadere, o sa vada ca-i da trei zile, fara virgula, mai mult, poate citi pe spatele hartiei in trei limbi, niste instructiuni pe care eu, din pacate pentru el, le-am urmat. Nu, tot problem. Parca si fontul de pe frunte e acum cat China, literele sunt majuscule si a aparut si un semn de exclamare la sfarsit. Imi spune ca o sa cheme politia. Te rooog!!! Politia, in capul lui, e un alt vames care freaca duda prin vama. Il cheama la geam si disting ca-i explica ceva de genul «Hai ma, ajuta-ma sa-l facem p-asta. Da-te si tu rau». Ăsta ia hartia, se intoarce spre mine si-mi baga acelasi text, vag incruntat. Da, da, stiu. Citeste si tu pe dos, daca stii, apoi verifica datele si reformuleaza. Citeste, ridica mirat sprancenele putin si se intoarce spre celalalt si, cel putin din cate am reusit eu sa deslusesc, dialogul s-ar traduce cam asa:

- Ce ‘reacu sa ma dau rau, ma? Tu nu vezi ca e in regula?

- Da ma, da’ hai totusi sa scoatem si noi ceva, pe bune, zau, ar fi pacat.

Se intoarce iar catre mine, imbarbatat, si-mi baga acelasi text. Cu acelasi text ii raspund si eu. Cedeaza si se intoarce din nou catre celalalt. «Lasa-l ma, ca e roman». Asta am inteles clar. Ii da actele inapoi si pleaca. Oi fi eu roman, dar daca sunt pe motocicleta inseamna ca prin vene-mi curge cascaval, asa ca ii dam inainte cu valsul. Se trece la partea B, aia cu asteptatul. Pe cuvantul meu ca n-am nicio problema. Poate singura chestie e ca stiu ce vrea asta si stiu ca eu am dreptate si din cand in cand imi vine sa ma bag jumatate pe geamul ala, sa-l strang de gat si sa-i bag inregistrarea si monitorul ala in, cum sa zic eu, in sezut. Dar ma temperez. Zece minute imi petrec cu mainile in buzunar, contempland frumusetea asta de vama, cand deodata – «Mihail?» Da. Şedinta.

- Sponsor?
- Ce sponsor?
- CINE sponsor?
- Aaa… eu sponsor.
- Aaa… money?
Opaa, hai c-am reusit s-o dam in sinceritati.
- No money.
- Pai du-te inapoi in oras si ia money.
- Nu prea.
- Du-te…
- Nu, serios..

Fontul scrisului de pe frunte incepe sa se micsoreze si primele litere incep sa dispara chiar. Pune mana pe stampila si zdrang. O infige in pasaport. Mi-l inmaneaza, dar are ultimul cuvant, dand din degetul aratator ceva la modul «io ti-am stampilat asta, dar sa stii ca nu e frumos ce faci». Da, stiu. Da’ sa stii ca am si un frate mai mare.

Plec spre vama kyrgyza. Ma gandesc cum se face ca din nou, la fel ca-n Ucraina, la plecare se gaseste cate un cercopitec d-asta care sa se pise cu nonsalanta peste tot frumosul si tot binele prin care am trecut in tara lui.

La Kyrgyzi e simplu. Cred ca e cel mai simplu dintre toate vamile de pana acum. Intru intr-un birou, stampila, pa. In schimb dupa prima suta de metri sunt oprit de politie. Sunt incruntati, dar vor doar sa-l examineze pe Doyle. Mai am douazeci de kilometri pana la Bishkek, pe care-i fac repede, mai mult de nevoie, pentru ca peste noi se lasa noaptea. Gasesc cu greu «Sakura Guesthouse», o casuta a unor japonezi, foarte dragut si curat, unde primesc un pat ieftin intr-o camera de sase. Unul din ei e Peter, din Anglia, cu un R1200GS. Şi el, ca mine, e in drum spre casa, dar pe alt traseu. Ies la o plimbare in oras, dar destul de scurta, pentru ca maine ma trezesc devreme.

La sapte deschid ochii, inaintea ceasului, care ma trezea la sapte si un sfert. Azi ma duc sa ma iau la tranta cu ambasada Uzbekistanului, de unde ar trebui sa-mi iau o viza. Afara ploua, iar eu o iau la pas, cu toate documentele pregatite. Gasesc ambasada, dar nu deschide decat la zece. Bine ambasado, las’ ca vezi tu. Ma duc sa beau o cafea. Timpul trece repede si la zece si zece sunt din nou in fata portii. Na, ca acum mai sunt vreo zece persoane, printre care recunosc si doi japonezi care dorm in camera cu mine. Vestile proaste vin din tara soarelui rasare azi. Trebuie sa sun inainte, sunt programat cam peste o saptamana si cica peste o alta saptamana primesc viza. Asta nu e bine deloc, pentru ca timpul asta nu-l am, iar in Almaty, de unde vin, viza asta se ia intr-o zi. Nu ca as fi putut sa iau viza de acolo, pentru ca pe scrisoarea mea de invitatie scrie mare Bishkek. Asta in schimb, invitatia, cica s-ar putea sa ma ajute sa iau viza mai repede, dar tot trebuie sa ma programez. Ma intorc la guesthouse, unde gazda mea ma ajuta cu programarea. O rog sa le spuna la aia ca platesc, numai sa ma bage in fata, dar nimic — peste cinci zile, atunci trebuie sa vin. Mda, asta da veste proasta.

Ies la plimbare in orasul asta in care nu e mare lucru de vazut, cu capul plin de ganduri. Fiecare zi pe care o pierd imi creste sansele sau mai degraba nesansele sa inghet in Tajikistan, in trecatorile alea la peste patru mii de metri, pe unde mi-e drumul, ceea ce nu-mi doresc. Da, cinci zile n-o sa stau aici, macar asta mi-e clar, asa ca o sa-l iau pe Doyle de coarne si-o sa inconjuram impreuna lacul Ysik-Kul, atractie de top a acestei tari. Ma intorc la guesthouse si stand la o bere cu ceilalti locatari constat din nou ca sunt cam mic. Toti sunt biciclisti. Cam zece. Doi din Olanda, unul din Elvetia, doi din Germania, doi din Japonia, Australia si tot asa. Şi se duc in toate directiile. Ma duc sa ma culc, ca n-am nicio sansa. Doyle e in garaj, inconjurat si el de puieti.

Dimineata plec pe la noua jumate’. Reusesc sa ies din oras din prima, exact pe drumul cel bun. Incep serpentine, intru in munti, cerul e senin, dar racorica. Singura parte proasta e ca o data la zece-cinspe’ kilometri e radar. Ma tot ascund dupa diversi vitezomani, ca sa am putin randament si vreo doi o musca. Schema tine vreo o suta de kilometri cand, de dupa o curba, nenea militianul sare ca ars si-mi gesticuleaza precipitat sa opresc. Vine la mine si-mi arata pe ecranul digital al pistolului sau cu laser super-hightech o poza cu mine inclinat frumos pe curba sub care scrie 94km/h. In zona de 60. Cum te cheama? Mihai. Draga Mihai, si-mi zambeste, toata distractia te costa opt sute som, adica doispe euro. Pff… mai ieftin n-avem? Nu. N-avem nicicum. Ii dau o mie si-mi da rest. In timpul asta isi motiveaza penalizarea pe care mi-o aplica imortalizand o masina care merge cu 74km/h si zicand ceva la modul «ei sa vezi ce mi ti-l ard si pe asta». Ma trezesc cam tarziu si intreb mai mult resemnat «chitanta?». Politache se uita la mine, zambeste, si pe un ton mai mult compatimitor, ridicand nevinovat din umeri imi zice ca nu, n-avem nici chitanta. Perfect, hai c-am scapat si de banii care-l faceau pe Doyle sa traga greu.

Cinci kilometri mai incolo — bariera. E unu’ la un ghiseu care tot face semn masinilor sa treaca. Ajung si eu si-mi arata un ditamai textul pe un zid, care se termina cu trei cifre: 500. Haideti ba, dati-o-n Doamne iarta-ma, v-ati gasit bou de muls. Nu am! Şi scot din buzunar ultimul marunt, vreo trei sute. Nu e bine, mai trebuie doua. Tu nu intelegi ma ca n-am, lasand la o parte faptul ca, dupa cum i-ai lasat pe aia din fata sa treaca, nici nu cred ca trebuie. Noroc ca vine o masina din spate si, ca sa nu mai tin randul, omul intinde mana dupa bani. Ii dau doua sute si-mi ridica bariera. Nu Bogdan, nu ma intreba de chitanta.

Ajung in Cholpon-Ata, o statiune care cica vara colcaie. Asa o fi, dar acum e liniste. Gasesc de dormit acasa la un om care parca nu prea intelege ce vreau si ba ma pune sa-l trag pe Doyle langa copac, ba dupa copac si pana la urma in garaj. Mai am doar timp de o plimbare pe plaja lacului de unde, in departare, peste luciul apei, vad muntii care ma asteapta inzapeziti. Se lasa inserarea. Şi frigul odata cu ea. Ma gandesc cam cu emotie la ce e inainte si cum o sa fac. Frigul asta pe care doar il anticipam incepe sa-mi dea niscaiva fiori. La propriu, la figurat, si la mama naibii, unde sunt.

Fotografii: Mihai Barbu

Cititi si:

Cine sunt romanii pe care Discovery a ales sa-i faca protagonistii unor scurt-metraje