Actualitate, Cu tendinta | 29.11.2010

„Vanzatorul de kilometri”. Scrisori din Mongolia, de pe motocicleta (IV)

„Sa dea naiba, ce frig e. Drumul pe care merg e de doua benzi, drept pana la infinit si putin circulat. Prin desert, cu nisip, niste tufe si mici dune, dar asfalt. E un cer fara absolut niciun nor si un soare cat toate zilele. Si cu toate astea, Madalina, e un frig de crapa lantu’. Daca opresc parca e mai suportabila situatia, dar in mers singura chestie pe care pot s-o fac, pe langa manerul incalzit, e sa ma ghemuiesc si sa ma fac mic de tot dupa parbriz”. Cititi pe TOTB o noua scrisoare personalizata din seria de 43 pe care fotoreporterul Mihai Barbu, care a traversat Mongolia de unul singur pe motocicleta, i-a dedicat-o Madalinei, unul dintre „cumparatorii de kilometri” care a facut posibila aparitia volumului „Vand kilometri”, publicat de Editura Art.

Text si fotografii de Mihai Barbu (foto)

Draga Madalina,

Buna dimineata. Cam frig azi. Noroc ca azi-noapte, inainte sa adorm, am fost destul de inspirat sa iau si patura din patul vecin si gol si sa ma inve(se)lesc cu ea. Ma intreb cum o fi fost fara, pentru ca tot am simtit nitel frig. Acum sunt in curtea interioara si-mi astept cuminte micul dejun, intr-o bocna de ti-e mai mare dragul. Oi fi doar eu, sau dimineata asta chiar e mai saraca in grade decat cele de pana acum? Nu stiu, dar cert e ca stau ca o marmota in singurul colt al curtii luminat de soare si parca e o idee mai bine. Numai micul dejun, painea asta cu gemul de langa ea reusesc sa ma traga la umbra, dar am primit si ceai, care e fierbinte si bun. Nu ma gandesc decat la cat de bine o sa-mi fie cand o sa-mi pun tot harnasamentul pe mine si-o sa plec prin soare spre frumoasa Khiva, unde-o sa stau doua zile, la refacere.

Gata, acum e mai bine. Sunt costumat, calare pe Doyle si cautam iesirea din oras, chestie care nu-i la fel de simpla pe cat suna. A, si benzina, si mai complicat. Dupa ce ma invart prin niste giratorii refuzand sa cred localnicii care-mi arata o cu totul alta directie decat banuiesc eu, imi dau seama ca am inteles gresit ce tot incearca sa-mi zica bietul Marcel, deci oamenii au dreptate. Benzinaria la care sunt trimis are cozi la toate pompele dar eu, fiind simpatic, sunt invitat chiar in fata, primul. Omul de serviciu infige pompa cu incredere, numai ca o ia pe aia de 80. Alo, baiatu’, stai dom’le, am zis io ca d-asta vreau? De 93, te rog. Nu este. Si nici de 91. Mda, tare. Atunci na, baga ce ai, de 80. Acum ma gandesc numai la tacaneala aia de care probabil iar o sa aiba parte Doyle. Plecam de-acolo si totul pare sa fie in regula. Pot sa trag de acceleratie cat de tare vreau eu sau ma rog, cat ma lasa legea, care este. Gasesc drumul si ma asez confortabil. Avem ceva de mers azi.

Sa dea naiba, ce frig e. Drumul pe care merg e de doua benzi, drept pana la infinit si putin circulat. Prin desert, cu nisip, niste tufe si mici dune, dar asfalt. E un cer fara absolut niciun nor si un soare cat toate zilele. Si cu toate astea, Madalina, e un frig de crapa lantu’. Daca opresc parca e mai suportabila situatia, dar in mers singura chestie pe care pot s-o fac, pe langa manerul incalzit, e sa ma ghemuiesc si sa ma fac mic de tot dupa parbriz.

Cand mi-e apropierea de Khiva mai in forta Marcel abandoneaza cauza. Restart, iara merge putin, iara moare. Iar cu localnicii astia nu prea ma inteleg, ca urmez un drum la indicatiile lor, care se infunda in niste dune. Fac o combinatie de sfaturi locale, plus intuitie proprie, harta, soare si muschiul de pe copaci. Ah, Khiva. Intru direct in orasul vechi unde, dupa ce intreb unde mi-e cazarea si urmez un om care ma pune sa urc diverse trepte si borduri cu Doyle, iata-ma ajuns. Ma schimb cat pot de repede si ies la plimbare. Mai mult de recunoastere, ca nu azi, ci maine e ziua de savurat privelisti. Stii cum e Khiva asta? Mai frumoasa decat Samarkand si Bukhara la un loc. Sau nu stiu daca suporta comparatia, ca e altfel. E mica si inghesuita, cu stradute pustii si o arhitectura de basm. Toata e o poveste. Ma culc destul de devreme azi, pentru ca maine se vede treaba ca am treaba.

Recunosc, am deschis putin ochii la sase, intr-o vaga incercare de a revitaliza o traditie de prost gust. Dar spre bucuria mea am reusit sa-i inchid la loc si sa-i deschid doua ore mai tarziu. Am tot amanat ora plecatului la colindat prin oras, ba pe motiv ca nu e chiar lumina care-mi place, ba de ce sa nu recunosc, din pura dar binecuvantata lene. Mi-am facut vant pe usa intr-un tarziu si nici nu stiu daca am facut bine. Pentru ca micul orasel care ieri deborda de pustietate acum e plin de turisti. Si sunt peste tot si sunt de cea mai clasica reteta. Varsta a treia, coborati din autocar, cu aparatele de gat si cu portofelele golite la tarabele de suveniruri. Madalina, promite-mi ca daca peste cativa ani, daca-i mai apuc, ma prinzi incadrandu-ma in descrierea de mai sus, tragi o suta de copii la scrisoarea asta si ma pui sa le mananc, fara sare. N-ai loc sa vezi si sa faci nimic de ei. E treaba asta si inca o chestie care ma enerveaza. Peste tot unde vrei sa intri trebuie sa platesti. Asta n-ar fi nimic, dar scorurile pentru turisti sunt de zece ori mai mari decat cele pentru localnici. Asa ca-mi bag eu picioarele in muzeele lor. Si-asa Khiva toata e un muzeu in aer liber, moca.

Am dat totusi bani pe ceva, ca n-am rezistat – minaretul de la Islom-Hoja medressa. Are cin’sapte de metri inaltime, e cica cel mai inalt din Uzbekistan si ca sa ajungi in varf trebuie sa urci 118 trepte in patru labe, atat de inalte si abrupte sunt. Odata ajuns sus, daca stai cinci minute sa-ti refaci plamanii cei greu incercati si daca reusesti sa faci abstractie de localnicul cu tricou cu Yamaha care e aproape literalmente calare pe iubita lui in cei cinci metri patrati pe care ii impartiti, daca reusesti asta, atunci privelistea e minunata. Merita tot efortul.

Mai greu e la coborare, ca m-a lasat treaba asta cu o febra musculara pe cinste, semn ca tare mai sunt in forma. M-am mai plimbat pe strazi, din ce in ce mai cu spor, ca odata cu lasarea serii, turistii despre care-ti vorbeam se retrag la restaurante sau in pat, lasand loc linistii. E frumoasa Khiva, din cale-afara. Numai buna de ratacit pe strazi si in ganduri.

Ultimul lucru notabil pe ziua de azi a fost sa-i intind lantul lui Doyle putin, ca a inceput sa cam pocneasca saracul de el. Apoi m-am retras in camera pe care o impart cu un brazilian si cu un localnic, cred, ca nu vrea sa vorbeasca cu noi.

In dimineata plecarii am incercat sa-mi beau cafeaua la aer, dar a fost cam greucean. E ger. Am gasit un loc pe strada, intr-un colt, unde ajunge soarele si am savurat-o acolo. Minunat. Am facut bagajele si am plecat dupa ce m-am luptat cu copiii nebatuti ai gazdei, pentru care tot ce e fermoar trebuie desfacut si tot ce e geanta trebuie scotocita. Nu trebuia sa fiti la scoala la ora asta, ma?

Benzina pentru Doyle, oricat m-as screme, mai mult de 80 nu gasesc. Iar pentru muribundul Marcel chiar n-am nicio solutie. Si saracu’, cand era tanar, asa ma mai scutea de timpul asta pierdut cerand indicatii din care nu inteleg nimic. Astazi mergem la Moynaq. O sa vedem cu farul si ochii nostri opera umana in toata splendoarea ei – Marea Aral, care nu mai e. Sau mai e, dar acum se cheama Mica Aral. Cu siguranta azi e zi de depresie, la cum ma stiu. Încerc sa ma pregatesc, dar tare mi-e ca degeaba, oricat as incerca. Drumul e intins, presarat din loc in loc cu militienii astia care sa mor daca n-au inceput sa ma scoata din sarite cu opritul lor. N-a fost niciunul rau-intentionat pana acum, slava Domnului, dar parca de fiecare data vad bastonul ala exact cand mi-e forja mai draga. Nu vor acte si nici macar sa-mi dau casca jos, doar asa, o inspectie la Doyle si trei intrebari din pura curiozitate. Spre exemplu, cei de acum, cu toate ca gestul cu bastonul a fost destul de hotarat, se pare ca m-au oprit doar ca sa ma serveasca cu strugurii astia. Multumesc baieti dar, daca nu va suparati, eu as avea de ajuns undeva azi, si pe lumina. Nu se supara, si ca la fiecare oprire d-asta, eu decid cand trebuie sa plec. Îmi pun manusile, pornesc motorul si toata lumea imi ureaza toate cele legate de fericire si derivate din ea.

Ajungem si la Moynaq. Soarele nu mai are atat de mult pana sa apuna si, pentru ca nu stau aici decat o zi, va trebui sa ma grabesc. Gasesc locul in care zac vapoarele esuate, dar n-am timp de aprofundat acum. Mai intai trebuie sa gasesc singurul hotel din oras si abia dup-aia. Din localnic in localnic, da-i inainte, intoarce-te, uite hotelul. Hotel e doar cu numele, in rest e o bomba. Dar are in curte un catel prietenos care se bucura sa ma vada. Camera mea nu se incuie, sunt singurul om care sta aici, am o usa la wc pe care daca o deschid vad ca inauntru e un depozit, bineinteles doua paturi si o datorie de sapte dolari. Superb. Ma costumez in om normal si pornesc inapoi spre plaja.

Am ajuns… Stop, stai asa. Aveam dreptate. Oricat m-as fi pregatit sa vad cu ochii mei ceea ce e cunoscut ca fiind cea mai mare catastrofa ecologica provocata vreodata de mana omului n-aveam cum sa reusesc. Prin 1960 sovieticilor le-a traznit o idee bestiala prin cap, si anume sa creasca cultura de bumbac prin irigatii, cu apa luata din cele doua rauri care se varsau in Marea Aral: Syr-Darya si Amu-Darya. Au crescut-o intr-un asemenea hal incat in 1980 mai ajungea in mare o zecime din apa care curgea pana atunci, zeci de mii de oameni care se ocupau cu pescuiala au ramas pe drumuri, din 173 de specii de animale au supravietuit 38, zilele fara ploaie s-au facut din 30, 120, mortalitatea in randul oamenilor din zona a crescut, iar malul apei e acum la 150 de kilometri de unde era odata. Si stii ce e cel mai tare? Ca se stia. Se stia ca setea de bumbac va lasa in cele din urma marea fara apa. Numai ca… nu stiu, uite ca n-a fost de ajuns sa se stie.

Si uite-ma pe mine azi, cum stau pe faleza si ma uit in zare si tot ce vad sunt niste vapoare ruginite intr-o mare de nisip care se intinde pana la orizont. Ce-ati facut, bai retarzilor? Cum poate un creier de om sa dea un asemenea rateu? Acum stiu de unde vine versul ala cu secatul Milcovului dintr-o sorbire. De aici. Cum e ma posibil ca o minte a unei fiinte care se considera superioara sa poata fi in stare de asa ceva? Cat de superior esti tu, omule, in fata imaginii pe care o vad acum? Îmi pare rau, dar judecand dupa consecinte nu prea esti. Cu marea asta fara apa in portofoliu, euglena verde iti da mat din trei mutari, atat esti de avansat. Nu-ti mai zic de paduchele flausat, tantarul anofel si fluturele alb al verzei care, daca nu i-ai exterminat inca, iti pot preda linistiti niste notiuni pe care n-ai sa le inveti la nicio facultate. Si pentru ce? Chiar asa, pana la urma, pentru ce?

Cobor intre vasele ruginite, dintre care doua au impietrit uitandu-se in zare, acolo unde la o suta si ceva de kilometri e ce-a mai ramas din mare. E marea insasi o epava. Ma plimb printre ele, mut. E liniste. Se aud doar cativa copii care se joaca pe doua dintre vasele astea. Pe jos, in nisip, sunt scoici. Ma urc inapoi pe faleza si stau acolo, pierdut in orizont, pana cand soarele dispare in spatele meu. Nu inteleg. E atat de liniste acum incat, fara un efort prea mare, pot sa aud valuri. Si pescarusi.

Plec inapoi spre hotel. Îmi iau o bere, sa inot in ea. În holul receptiei zac pe perete doua tablouri mari. Ambele infatiseaza marea, cu o plaja si niste barci. Stau afara, pe banca din curte, si-l intreb pe domnul care e responsabil cu cladirea asta si care s-a asezat langa mine, daca e localnic. Da. Si ai apucat sa vezi marea asta? Nu, eram prea mic. E noapte, si cerul s-a umplut de stele. Fug inapoi.

Draga Madalina, daca ajungi vreodata la Moynaq, in locul asta unde odata era o mare, uita de toate sfaturile pe care ti le-au dat diversi calatori intalniti pe drumul pana aici, care ti-au zis ca nu e mare lucru de vazut, lasa la o parte si poate putina frica si mergi noaptea pe plaja. Stai putin langa vapoarele astea. Întinde-te pe spate in nisip si asculta-le povestile. Si nu inchide ochii. Asa, ai sa-ntelegi.

Cititi si:

„Vanzatorul de kilometri”. Scrisori din Mongolia, de pe motocicleta (III)

„Vanzatorul de kilometri”. Scrisori din Mongolia, de pe motocicleta (II)

“Vanzatorul de kilometri”. Scrisori din Mongolia, de pe motocicleta

Cine sunt romanii pe care Discovery a ales sa-i faca protagonistii unor scurt-metraje