Actualitate | 28.11.2010

„Vanzatorul de kilometri”. Scrisori din Mongolia, de pe motocicleta (III)

„Ajung in Tosonsengel si incerc sa caut un hotel. Primul om langa care opresc pare ca stie de el, dar e muci de beat si nu prea am incredere. Imi zice sa-i fac o poza si incerc sa-l driblez spunandu-i ca n-am aparat. Dau sa plec, dar ma prinde de mana si ridica pumnul spre mine. Uau! Asta in ce dialect inseamna ‘welcome to Mongolia’?”. Cititi pe TOTB o noua scrisoare personalizata din seria de 43 pe care fotoreporterul Mihai Barbu, care a traversat Mongolia de unul singur pe motocicleta, i-a dedicat-o unui alt Mihai, unul dintre „cumparatorii de kilometri” care a facut posibila aparitia volumului „Vand kilometri”, publicat de Editura Art.

Text si fotografii de Mihai Barbu (foto)

Draga Mihai,

Sa ninga ar fi fost frumos, aici unde sunt eu. Dar nu e ninsoare, nici lapovita, nici grindina. E cumva o ploaie cu gheata, care nici macar nu vine de sus, ci dintr-o parte. Pana sa ajung in varf nu mai vad nimic. Ochelarii sunt plini de gheata.

Ce bine ca incepe coborarea. Ninsoarea asta sau cum s-o numi se transforma usor inapoi in ploaie, cu fiecare metru cu care inaintez. Dar e la fel de frig. Manerele mele incalzite nu par sa functioneze, sau nu mai simt eu nimic, nu stiu. Au mai facut ele asa. O fi vreun cablu intrerupt pe undeva, sau siguranta? N-am chef de desfacut, dar frig tot imi e, asa ca opresc la prima casuta pe care o vad, cu gandul sa dau buzna inauntru sa cer putina caldura. O primesc sub forma de ceai, d-asta cu lapte, nu mai trebuie sa zic, doua cani. Mai mult strang cana in maini decat beau. Afara ploaia se opreste in cateva minute, semn ca trebuie sa ma opresc si eu din baut ceai.

Pana sa ajung la Tosonsengel mai am o oprire pe drum. Nu, nu aia in care vad ca si simeringul drept de la furca scuipa ulei si ca am pierdut undeva pe drum talpa mea frumoasa si lata de la cric, pentru nisip, din cauza nenumaratilor bolovani care mi-au lovit motoreta pe dedesubt.

Alta oprire deci – trebuie sa vad cu ochii mei si nu altii niste “deer stones”. As vrea sa traduc asta, stiu ca limba noastra-i o comoara Mihai, dar imi place mai mult cum suna asa. In lume sunt sapte sute astfel de pietre, iar cinci sute din ele sunt in Mongolia. Sunt pietre funerare. S-au nascut candva in Epoca Bronzului, cand triburile care haladuiau prin stepele astea credeau ca dupa moarte sufletul paraseste lumea si ajunge in ceruri pe spatele unei caprioare. Nu pot sa-ti povestesc cat de frumoase sunt pietrele astea. Imi venea sa le mangai, le-am mangaiat de fapt si nu ma mai opream din minunat. Bine, tre’ sa pui la socoteala si faptul ca, din cauza singuratatii, din cand in cand imi trece prin cap ca mintea mea s-ar putea sa o cam ia razna. Nu mai stiu cate erau, pietre d-astea, dar multe, destule pentru mine. Mi-a placut mult intalnirea mea cu caprioarele.

Ajung in Tosonsengel si incerc sa caut un hotel. Primul om langa care opresc pare ca stie de el, dar e muci de beat si nu prea am incredere. Imi zice sa-i fac o poza si incerc sa-l driblez spunandu-i ca n-am aparat. Dau sa plec, dar ma prinde de mana si ridica pumnul spre mine. Uau! Asta in ce dialect inseamna “welcome to Mongolia”? Jur ca n-am simtit nicio spaima. Am casca in cap, poa’ sa dea cu pumnu’. Poate sa incerce si un cap in gura, daca e tare-n freza. In fine, ma gandesc ca ar trebui rezolvata pe cale amiabila toata treaba si scot telefonul si-i fac o poza. Am avut dreptate. Ne despartim cei mai buni prieteni, cu imbratisari. Dau peste politie si ii intreb pe ei de hotel. Aha, mi-l arata, e cateva cladiri mai incolo. Ajung la poarta, dar observ ca in hotelul asta bate vantul mai rau ca in trecatoarea de care tocmai am scapat. Descalec, intru in curte si incerc si usa, poate-poate. Nimic, vad chiar si un lacat. Bine! Cortule, al meu esti. Inaintez putin pe drum si pana sa fac dreapta, prin camp si printre yurte ma ascund de un nor negru si urat intr-o cladire abandonata. Ploaia in schimb ma ocoleste.

Nu stiu langa care yurta sa ma opresc sa cer permisiune. Prefer sa campez langa yurte, pentru ca am auzit o multitudine de povesti despre campatul solo. Pana si ghidul zice ca daca te vede unul beat c-ai pus cortul, atunci “you might be in trouble”. Mai pun peste asta si povestea lui Tilek, despre provenienta cicatricii lui de pe fata, pe care a capatat-o cand calatorea cu un american si a oprit o masina noaptea langa cortul lor, din care au coborat cinci baieti cu chef de scandal si s-au luat la omor cu sticle sparte in cap si alte smecherii. Gata, am gasit. Un nene imi face cu mana, si-mi spune ca e ok sa pun cortul langa cele patru yurte ale lor. Ma ajuta si din nou in jurul meu roiesc o gramada de copii.

Cortul meu e in picioare, cam stramb, nu stiu de ce, dar merge. Si mi-e foarte, foarte frig. Intru in cort putin si aaaah, ce bine e. Nu e mai cald, dar macar nu mai bate vantul ala rece de-afara. In ghid scrie ca daca vine un localnic si deschide cortul si se holbeaza inauntru nu e nicio problema, e normal, n-au nevoie de invitatie. Da’ nu zice nimic despre atunci cand vine unul si intra peste tine in cort si doar sta asa, douazeci de minute, culcat langa tine. E domnul care m-a primit, dar oricum e tare.

Ma scoate din cort soarele, care iara paraseste Mongolia intr-un spectacol de zile mari. Dureaza un minut, dar e destul cat sa-mi treaca putin frigul. Mi-a intrat caldura prin ochi. Din nou ma trezesc zambind tamp in timp ce urmaresc copiii astia care se joaca cu orice si de-a orice. Una dintre fetite ma duce sa vad cum se mulg yacii, priveliste in fata careia din nou simt ca ma trec niste frisoane. Nu-mi dau seama daca chiar e frig sau daca nu cumva doar a intrat in mine frigul asta acumulat peste zi.

Ma var in cort, pentru ca deja nu prea mai pot, tremur, si oricum se lasa intunericul. Trag toate fermoarele de la sacul de dormit si parca e mai bine. Cu siguranta e, pentru ca adorm imediat. Si ma si trezesc peste cateva ore, habar n-am cate. Ma trezesc cu un gand ciudat, pe care nici acum nu-l inteleg. O fi fost probabil din cauza ca am visat ceva, nu stiu. Cert e ca stau in cur si ma gandesc ca ar trebui sa mananc conserva de fasole pe care o am in cort, pentru ca azi n-am mancat nimic. Nu mi-e foame deloc, si numai gandul ca trebuie sa scot cel putin o mana din sacul de dormit e de ajuns sa ma linisteasca. Dar repet, nu stiu de ce, ma fortez. Desfac fasolea, si la lumina lanternei, cu paine si o lingura fara coada pe care am gasit-o pe jos acum doua zile, ma hranesc. Bun, deci am bifat-o si pe asta. Altceva mai trebuie? Vocea interioara tace de data asta. Super, nani atunci.

Ma trezeste lumina. E chiar soare, lucru care tare ma mai bucura. Ies afara si constat ca nu e chiar asa. Sunt nori, printre care din cand in cand mai scapa si soarele cate o raza dupa care zice “pardon”, si dispare din nou. O suta de metri mai incolo familia e tare ocupata. Nu disting mare lucru decat ca oile si caprele sar din cand in cand in toate directiile. Impachetez tot si ma duc sa vad care-i treaba si cu ce-au gresit bietele animale. Ahaaaa… cornutele sunt vinovate ca au lasat timpul sa treaca peste blana lor si astfel marcajul lor s-a cam sters, iar acum e refacut, cu smoala sau vopsea rosie, dupa caz. E o priveliste de ma cac pe mine de ras. Doua doamne noteaza intr-un caiet tot ce se intampla, alte doua deseneaza oi si capre pe fund, respectiv coarne, iar alte trei, impreuna cu doi domni si un copil fugaresc patrupede. Cu plonjeuri, placaje, eseuri, gramezi si multe rasete.

In mijlocul lor eu, cu cizmele si pantalonii mei care sunt la mare apreciere printre capre. Cum stau juma’ de minut pe loc sunt mancat, la propriu. Sincer sa fiu, dupa experienta asta sunt fan capre si oi. Nu ca n-as fi fost, dar acum sunt mai inflacarat. Ma uitam ce viata duc ele, ce inteleg, ce valori au. De exemplu, o capra face pipi, ca-i si ea suflet. Langa ea, o oaie trage cu nonsalanta un part iar alta incearca sa-si linga mucii care-i ies din nas. In tot acest timp doi tapi se dau cap in cap total dezinteresat, dar cu traire. Altul ii vede, vine sa-i desparta, ii trage doua coarne unuia dintre ei, dupa care se suie pe el sa i-o traga. Si zici ca noi, oamenii, suntem fiinte superioare.

Mai am timp de un ultim ceai in yurta gazdei mele, dupa care sunt gata sa plec. Spune-i te rog lui Robert ca trabucul pe care mi l-a dat si pe care i-am promis ca-l fumez in Mongolia este acum, daca mai este, la un domn care are o yurta, patru copii si multe capre si oi proaspat marcate, undeva pe langa Tosonsengel, si mai spune-i ca socot ca suntem toti trei mult mai castigati asa. Merci.

Intreb: spre Ich Uul? Da, incolo. Bine, deci ma duc incolo, dupa care conform hartii mele ar trebui sa cotesc la dreapta undeva. Multumesc, va pup. Si plec, lasand cele patru yurte in urma. Merg cativa kilometri, nu e bine. Drumul asta nu pare sa faca dreapta niciunde, iar Marcel imi spune ca sunt pe un cu totul alt drum, unul secundar, care in cativa zeci de kilometri se face poteca. Mai intreb un om – Ich Uul? Da, inainte. Nu, nu e bine. Ma intorc inapoi pana la Tosonsengel, vreo cinci kilometri. Aici mai intreb si obtin acelasi raspuns: incolo. Incolo, dar nu fac dreapta niciunde? Apuc din nou pe acelasi drum. Dupa vreo alti douazeci de kilometri… neah, nici poveste, Ich Uul e in cu totul alta directie. Mai intreb inca vreo patru oameni. Tot inainte! Bai fir-ar mama ma-sii de treaba! Daca drumul asta e chiar ala de pe harta si se face poteca dup-aia si trebuie sa ma intorc? Mai bine ma intorc acum si gasesc eu singur drumul cu ajutorul lui Marcel. Singura treaba care contravine parerii mele e ca drumul asta, arata cam a drum principal. Hm… Si uite-asa am facut pe ziua de azi saptezeci de kilometri ca prostu’. Ajung din nou in oras. Imi iau un biscuite si ma asez pe o bordura sa cantaresc situatia. Am impresia ca sunt captiv in orasul asta si ca nu pot sa ies nicicum. Mai fac o ultima incercare. Ich Uul? Mi se arata sa merg pe unde am venit. @%$^#!!! Bun. Marcel, unde zici ca suntem? Ok, deci ar trebui sa gasim un drum cam in directia aia. Ia hai, uite-l dom’le, ce vorbesti. Asta-i tata! Oamenii astia habar n-au de tara lor. Il gasesc, mergem exact cum ar trebui, Marcel e multumit, eu si Doyle la fel. Numai ca… drumul incepe sa se subtieze, pana raman doar doua poteci paralele prin iarba, ceea ce nu arata deloc a drum principal, dupa cum zice harta.

Dau peste un motociclist. Ich Uul? Da, inainte. In sfarsit, primul om care stie unde e oraselul asta. Ajuns intr-un varf de deal ma vad nevoit sa-mi pun costumul de ploaie. Incepe sa ploua. Pana acum mi-a fost usor, dar acum pamantul asta de pe poteci s-a transformat in noroi si mersul cu Doyle pe aici devine din ce in ce mai dificil. Sunt singur in tot peisajul asta, si nici cerul, nici pamantul nu au un aspect prea prietenos. Hopaaa, senzatia pe care o cunosc – mi-e frica. Vreau sa vad un suflet de om, ceva acolo, sa vad ca nu sunt singur. Hai Mihai, ca se poate. Nu tu, cu mine vorbesc acum. Ajung la Ich Uul, sau cel putin asa cred, pentru ca nu gasesc decat niste yurte, ce-i drept cu gard in jur, si merg de-a lungul unei vai unde ici colo sta pierduta cate o alta yurta. Ploua, Doyle se duce in toate partile, trecem un rau, doua, drumul dispare in iarba, apare din nou, dupa care coteste intr-o directie despre care toate simturile imi spun ca e total anapoda. Vad in zare alte drumuri. Unul o ia intr-o parte, altul in alta, multe. Sunt pierdut. M-am ratacit din nou. Ma intorc inapoi, pana la prima yurta. Sunt invitat ca de obicei inauntru, cu ceai cald, plus tot felul de dulciuri, si mancaruri, dar de data asta nimic din chestiile de care mi-e frica.

Intreb – Tsakhir – pentru ca asta e urmatorul oras pe harta. Incolo, mi se arata o directie cu mana. Ok, inteleg, dar care e drumul pana acolo, asta nu stiu. Tsakhir, incolo. Da, da, am inteles, dar pe care drum sa apuc? Incerc din toate puterile sa arat prin gesturi ca sunt ratacit si ca habar n-am unde sunt si incotro trebuie s-o apuc si nu reusesc. Toata lumea rade. Ah, sunt sleit. Doamna, dupa ce cotrobaie prin niste carti, scoate volumul numit “Diferente gramaticale intre rusa, engleza si mongola”. Nu ne ajuta cu nimic. Il rasfoiesc si inafara de “Ana are mere” si alte chestii la fel nu gasesc nimic care m-ar putea salva. Dau peste o lista cu verbe neregulate in engleza. Staaaai, stiu, “to lose” e neregulat ier eu tare mai sunt lost. Le arat care-i starea mea in tabelul cu neregulate si… toata lumea zambeste. Ah… nimeni nu pricepe nimic din ce zic cand miracol, se lumineaza putin situatia, dupa vreo ora. Nu stiu cum de, dar domnul imi spune ca o sa ma conduca el cu masina pana la drumul cel bun. Mooaaama, imi vine sa-l pup! Ies afara si intr-un moment de inspiratie scot harta cu Mongolia primita de la Sigheru. Asta e, baga-mi-as picioarele in ea de cartografie cu cine-a inventat-o si cu practicantii ei! Conform hartii, drumul despre care toti oamenii pe care i-am intrebat imi spuneau ca duce la Ich Uul chiar ala era. Cotea spre dreapta la un moment dat, si era ditamai drumul principal, asa cum si arata. M-am lamurit, dar nu ma mai ajuta cu nimic acum. Intru inapoi in yurta, la caldura, unde se da la o parte un capac pus peste o oala in care fierbe ceva. AAAAAAaaaaaaa!!! Cod rosu! Capul de capraaa! Stomacul ma trage afara la frig instant. Deci imi aratati si mie drumul? Ca eu tare trebuie sa plec. Da, hai. Mergem vreo doi kilometri pe drumul de pe care tocmai m-am intors si oprim. Mi se arata unde trebuie sa ajung si in departare intrezaresc o poteca, numai ca pana la ea am de trecut o vale si un rau. Si acolo cum ajung? Direct, mi se face semn. E un teren foarte accidentat, noroi, ploaie, raul in care ma impotmolesc dar reusesc sa-l trec, vreo trei kilometri in treapta intai de viteza si gata, sunt pe drumul cel bun.

Cativa kilometri si intersectez si drumul principal. Yeeeee!!! Ce bucurie pe capul meu. Nici nu mai conteaza ca ploua din ce in ce mai tare, iar eu ma indrept spre o trecatoare, deci nu poate urma decat mai rau. Mai rau, da. Deja stii… ninge. Opresc la un popas pentru ceai fierbinte, cateva minute, si-mi reiau lupta cu nametii.

Ajung in varf. Solongotyn se cheama trecatoarea, iar dincolo de ea, soareeeee! Si drumul e bun. Coboram in forja si ajung la Tsakhir, oraselul mult-vanat. Vad o benzinarie si dupa ce alimentez intreb daca exista cumva vreun hotel pe aici. Mi se arata spre o casuta, unde dupa ce intru imi dau seama ca e un fel de mic restaurant. Are doua mese si un pat de vreo sapte persoane. Intreb daca se poate dormi acolo. Afirmativ. Ce bine… Il pun pe Doyle in curte, in spatele casei, si dupa ce mananc ceva si beau un ceai ma asez sa scriu trei vorbe, pana ma ia somnul. Ma felicit pentru gasirea acestui loc. Afara e bezna si am o banuiala ca temperatura se invarte undeva in jurul valorii absolute.

Nu apuc sa scriu doua din cele trei vorbe cand usa se da de perete si inauntru intra vreo douazeci de persoane, barbati, femei si copii, toti coborati dintr-un microbuz, si dintre care vreo zece se infig direct in pat. Inutil sa spun ca nu mai e niciun loc de dormit si ca eu ma uit ca boul nestiind ce sa fac. Am si platit, asta am uitat sa-ti spun. Ma gandesc ce naiba sa fac. Sa pun cortul e inafara discutiei, la ce bocna e afara. Ma consolez cu gandul ca in restul de zece persoane care n-au apucat pat si stau la mese sunt si femei cu copii mici, iar lor probabil ca trebuie sa le fie mult mai greu decat imi e mie. Pun deci capul pe masa si imi ia vreo jumatate de ora sa-mi tai filmul, in tot vacarmul din jurul meu. Sunt trezit de o bataie pe umar. Deschid mai intai urechile si nu aud nimic, dupa care ochii si… e pustiu aici. Domnul de la “bar” m-a trezit sa-mi spuna sa ma pun in pat. Ooo, ce senzatii de bine ma incearca din nou. Nu astept sa mi se zica de doua ori, ca cine stie ce se mai poate intampla. Imi dau seama inainte sa adorm ca am mai vazut in alte popasuri pat din-asta, langa mese, dar ma gandeam ca e al locatarilor. Ei bine nu, aici e o tehnica si cu calatoritul asta. Avand in vedere ca distantele sunt lungi, din cand in cand soferii cu familiile sau pasagerii lor trag la o chestie d-asta, baga doua ore de somn si continua. Am invatat ceva. In schimb, eu acum am sa bag mai multe. Somn usor.

Pe la sapte sunt trezit putin de alte patru persoane care parcheaza langa mine, dar adorm din nou la loc inca doua ore. Beau o cafea si sunt pe drum, yuhuuu! Draga Mihai, pentru prima data de cand sunt in Mongolia, azi am cantat din nou in casca. Semn bun, sa stii. Drumul e prost spre foarte prost, dar nu conteaza. Energiile sunt cu plus si – veste nici nu stiu daca trista sau buna – daca ai prieteni motociclisti care vor sa-si strice motocicletele spune-le sa vina repede aici, pentru ca Mongolia se asfalteaza. De-asta zeci de kilometri a trebuit sa merg pe langa drumul principal, unde se lucreaza intens.

Dar am profitat de ocazie sa alimentez cu niste airag de la o yurta, unde am mangaiat si un pui de caprioara foarte dragut. Nu te enerva. Era domestic.

Inainte sa intru in Tsetserleg, unde dorm la un guesthouse foarte dragut, al unui englez, am dat peste ceva. Ceva tare de tot! Tare, negru si drept. Da, stiu la ce te gandesti. La Obama. Nu, de data asta nu era el. Era altceva, care n-a durat decat vreo zece kilometri, dar pe care i-am simtit ca fiind o mie.

Draga Mihai, l-am pipait si am urlat – este!

Cititi si:

„Vanzatorul de kilometri”. Scrisori din Mongolia, de pe motocicleta (II)

“Vanzatorul de kilometri”. Scrisori din Mongolia, de pe motocicleta

Cine sunt romanii pe care Discovery a ales sa-i faca protagonistii unor scurt-metraje