Actualitate, Cu tendinta | 27.11.2010

„Vanzatorul de kilometri”. Scrisori din Mongolia, de pe motocicleta (II)

„Trec de un pas montan si-mi apare in fata lacul. Pfoai de mine, nici asta nu e asa cum mi-l inchipuiam. E imens. Gasesc o yurta pe marginea drumului si opresc. Sunt trei pustani, de vreo 16-18 ani, dintre care cel mai tanar cred ca e putin muci. Sunt invitat inauntru si servesc niste paine de casa cu ceai. Baietii imi spun sa dorm acolo, dar ii refuz multumind”. Astazi continuam cu o alta scrisoare din seria de 43 pe care fotoreporterul Mihai Barbu le-a dedicat oamenilor care au cumparat din kilometrii parcursi de el in Mongolia pe motocicleta Doyle. Scrisorile, insotite de fotografii, sunt reunite in volumul „Vand kilometri”, care a fost publicat de editura Art luna aceasta si care urmeaza sa fie lansat oficial joi, 2 decembrie.

Text scris de Mihai Barbu (foto)

Draga Cerasela,

Dimineata n-a fost prima oara cand m-am trezit, pentru ca toata noaptea cu asta m-am ocupat, de frig. La prima strigare pe lumina mi-a fost frica sa ma uit la ceas, ca sa nu am placuta surpriza sa vad ca e unspe. Asa ca m-am intors pe partea ailalta si m-am culcat la loc, ca sa ma trezesc peste juma’ de ora. E opt si un sfert. Impachetez si stau la o ultima discutie cu domnul care mi-e gazda. E mai zambaret azi si-mi cere ghidul Lonely Planet sa-mi arate ceva. La inceput sunt patru poze, ale autorilor. Imi spune ca ultimii doi sunt prietenii lui, ca au dormit acolo in timpul documentarilor. Unul in patul in care am inghetat eu si altul in celalalt. Se amuza teribil cand isi aduce aminte cum tipii astia au fost manga de dimineata pana seara, cate beri au baut, cate gagici le-au zgaltait paturile si de cate ori au cazut prin curte.. Cam asa sa inteleg ca se scrie un ghid de calatorie.

Pe drum sunt din nou precaut. N-am chef sa ma doara buzunarul, ca ieri. Dar azi pare ca politia nu e la datorie. Poate pentru ca e sambata si beau si ei o bere ca oamenii, din banii adunati peste saptamana. Drumul serpuieste pe langa lac. Nu e chiar cel mai bun asfalt, dar merge. Opresc dupa nouazeci de kilometri, pentru ca dau de o localitate care in Romania se taie la caini.

Salut un baiat care trece pe langa mine calare si imi potolesc foamea care ma incearca cu unul din cele trei mere pe care le-am sustras din curtea in care se tavaleau scriitorii Lonely Planet. Smecheria functioneaza, asa ca-i dau bice. De Karakol, care e un oras in capatul estic al lacului, trec fara sa clipesc. Nici mie nu-mi vine sa cred cat de usor am iesit din labirintul de stradute fara GPS si fara sa intreb pe cineva. Si gata, sunt acum pe malul sudic al lacului, indreptandu-ma inapoi spre Bishkek. Trebuie sa fiu acolo luni, deci inca doua nopti de dormit prin zona. Una pe-aici pe undeva iar a doua la un alt lac, pe nume Song-Kul.

Mda, mi-a spus Tiffany bine. E mult mai frumos pe partea asta. Se vad muntii mai frumos, drumul nu e asa circulat si nici nu pare atat de turistic. Numai ca, la fel ca in partea cealalta, pentru ca sezonul e demult gata, cam tot ce e carciuma sau hotel are un mare lacat pe usa.

In timpul unei opriri pentru foto ingenunchez langa cal, sa verific pompa de apa. Mai mult asa, preventiv, ca oricum nu stiu daca sunt patru mii de kilometri de cand am schimbat-o. Prin orificiul ala care-mi indica belelele vad formandu-se niste picaturi de lichid de racire. Na, ca e pe moarte. Pozitia in care stau e numai buna de primit asemenea vesti. In genunchi stau, in genunchi ma si simt. Iti spun cu toata sinceritatea de care sunt in stare – m-am saturat de probleme. Am impresia ca nu trece o zi fara sa primesc o veste proasta. Da, stiu ca se poate si mai rau, si stiu ca nu e totul chiar atat de negru, dar habar n-am, stres, singuratate, dor, astea or fi ingredientele. Am niste simeringuri de la pompa de apa, dar numai gandul ca trebuie sa fac totul bucati, sa pun la loc si sa ajung si repede in inaltimile Tajikistanului ma cam sparge. Acuma asta e. Mergem inainte, ca intr-acolo locuim.

Opresc intr-un orasel, mai mult sat, si ma asez la o cafea. Intreb fata care ma serveste daca stie vreun loc de dormit aici. Da, stie, si cheama o doamna care e inauntru, la o masa. Imi spune sa o urmez, dupa ce termin cafeaua. Asta si fac, dupa ce castig lupta cu un domn muci care a intrat triumfal in carciuma si a decis ca eu sunt cel care trebuie sa bea cu el. La o suta de metri mai incolo e casa doamnei. Am o camera cu trei paturi, cu poze si covoare pe pereti si vitrine pline cu bibelouri si parfumuri, tot pachetul la echivalentul a doi euro.

Ies in ‘oras’, mananc ceva si ma duc pe plaja unde ma conversez cu niste copii. Unii fac baie, altii pescuiesc, altii se joaca de-a ruptul gatului cocotati pe o constructie metalica, de unde sar in nisip. Soarele fuge in norii de la orizont, dupa munti, si eu fug spre pat. Ma opresc putin in curte la o discutie cu Doyle. A fost mai mult un schimb de imbarbatari. Hai Doylica, putem.

Inainte sa ma culc am schimbat patul, pentru ca langa ala pe care l-am ales initial statea cocotata pe perdea o lacusta destul de mare. S-o omor n-aveam de ce, s-o dau afara era exclus, asa ca mai bine am ales alt pat. Ah, si ce inspirat am fost, pentru ca dimineata zacea neinsufletita in patul pe care l-am abandonat eu. Am facut bagajele lent si, dupa ce am cules chilotii si ciorapii pusi la uscat in copac, am plecat.

In zadar caut o cafea pe drumul asta. E parasit. Odata cu turistii de asta-vara au plecat si patronii de aici. Las lacul in urma si gasesc, din nou facand apel la marea inspiratie, drumul pe care vreau sa merg. Nu s-au inventat indicatoarele in Kyrgyzstan decat acolo unde nu e nevoie de ele. Iar Marcel, cu harta si programul pe care le are, nu-mi spune decat unde sunt, nu si incotro ar trebui sa ma indrept.

Drumul asta parca e mai gol decat ala pe care l-am lasat in urma. Opresc sa-mi mananc ultimul mar din rezerva strategica. Sunt oprit din nou in pustiu, la o bariera. Ia sa vezi ce ma usuca si astia de bani. Dar nu, cererea de data asta e una pe care in prima instanta am impresia ca nu o inteleg. Oamenii vor niste… sare. Aduc si o solnita cu niste ramasite ca sa se faca intelesi mai bine. N-am sare, deci drum bun.

Inainte de intrarea in Kochkor mai fac o ultima incercare de cafea. Sunt doua yurte intr-o padurice pe marginea drumului, unde locuieste o familie. Nu au cafea, dar un ceai plus una bucata shashlyk o sa ma faca sa uit. Imi impart masa cu un catel maro, cu ochi maro si nas maro, si plec.

Alimentez in Kochkor, pentru ca pana la lacul Song-Kul si inapoi, la cat de subtire e drumul pe harta, slabe sperante sa mai gasesc vreo pompa. De-aici ma mai intalnesc doar cu tirurile chinezesti venind pe contrasens. Inainte e pasul Torugart care da direct in China. Eu n-ajung pana acolo, desi mi-ar placea. Cinzeci de kilometri, dupa care indicator dreapta, spre lac, alti cinzeci.

De-aici treaba se ingroasa. Nu e asfalt, ci doar un drum ingust, dar nu asta e problema. Sunt in situatia aia de mai mult opresc decat merg. Si dupa fiecare oprire imi pare urmatoarea si mai naucitoare. Drumul urca din ce in ce mai abrupt si ma trezesc fara sa-mi dau seama la 3300 de metri. Sunt cateva petice de zapada in jur, o liniste de mormant si soare. Merg incetisor. N-as vrea sa calc stramb aici. Si e enervant, ca asta e peisaj de-ala de te fura, si crede-ma, stiu ce vorbesc.

Trec de un pas montan si-mi apare in fata lacul. Pfoai de mine, nici asta nu e asa cum mi-l inchipuiam. E imens. Gasesc o yurta pe marginea drumului si opresc. Sunt trei pustani, de vreo 16-18 ani, dintre care cel mai tanar cred ca e putin muci. Sunt invitat inauntru si servesc niste paine de casa cu ceai. Baietii imi spun sa dorm acolo, dar ii refuz multumind. As vrea sa gasesc ceva mai pe malul lacului. Cand ies putin afara sa-mi iau aparatul am nici nu stiu daca placuta surpriza sa-l gasesc pe ala mic si torpilat calare pe Doyle si cu casca in cap. Se da repede jos, imi arde un spasiba si incaleca un magar. Ii salut si merg mai departe, spre malul lacului.

Aici sunt mai multe yurte adunate, si pe unele scrie CBT. Asta inseamna ‘Community Based Tourism’, un program turistic ce implica localnicii, agroturism carevasazica. Ma opresc in fata primeia si ma intampina o doamna. Da, aici am sa-mi petrec noaptea. E mai mult decat frumos. Ma schimb si la mine vine gazda mea care ma intreaba ‘Ceai?’. Da, sigur. Intru in yurta cealalta si sunt asezat la o masa plina cu paine si unt de casa, dulceata si vreo patru feluri de dulciuri. Imi savurez ceaiul in compania a patru doamne, dupa care ies sa dau o talpa prin imprejurimi.

E o nebunie aici. Lumina in special e ca nicaieri. Pe malul lacului iara dau peste un miliard de flori de colt, dar astea, spre deosebire de cele mongoleze, sunt cam ofilite. Incepe ploaia si fug repede la adapost. N-apuc sa intru bine ca trebuie sa ies. E lumina aia pe care o cunosc si care anunta ceva: curcubeu. Il vad ca incepe sa apara timid si-l incurajez aproape cu voce tare. Neah, nu vrea.

Urmeaza masa, tot in yurta familiei, care mi s-a zis ca o sa fie la sase. La sase fix mi se pun doua farfurii in fata — peste, rosii si niste chestii cu carne. Sunt doar cu gazda mea la masa si mestec incet, ca sa n-o trezesc pe una din celelalte femei, care doarme langa noi. Incepe din nou ploaia si prin usa deschisa vad din nou lumina care-mi zice sa fug sa iau aparatul de fotografiat. Numai ca abia am inceput sa mananc. N-ar fi frumos sa ma ridic de la masa, nu? Lumina o ia de-a dreptul razna. Incep sa infulec ca un disperat si sa inghit fara sa mestec. Gata! Inca un ceai? Nuuu! Ies afara, hahaaa, e acolo. Fug dupa aparat.

Ma retrag la caldura yurtei mele, in care arde un foc facut din baliga uscata si care imprastie un fum destul de placut inauntru. Vezi tu Cerasela, exista o vorba pe care n-as vrea sa incerc s-o traduc si care e «as good as it gets». Binele asta intotdeauna a fost relativ ca na, depinde de o gramada de sisteme de referinta si de multe alte chestii. Ei bine, pe malul lacului asta inconjurat de munti, la trei mii de metri in cer, intr-o yurta incalzita cu rahat, fara semnal la telefon, cu miliarde de flori de colt in jur, cu un curcubeu pe care inca il mai simt pe retina, cu stomacul meu plin si cu patul meu amenajat pe jos cu multe paturi groase, cu Doyle parcat langa mine, care doarme deja, mie, aici si acum, imi e…

… as damn good as it can possibly ever get.

Cititi si:

“Vanzatorul de kilometri”. Scrisori din Mongolia, de pe motocicleta

Cine sunt romanii pe care Discovery a ales sa-i faca protagonistii unor scurt-metraje